Slabiciunea de a simti

E un sentiment in mine pe care-l urasc! Ma seaca, ma doare, ma chinuie. Il stiu prea bine, stiu cat de rau imi face, stiu sigur ca trebuie sa scap de el si nu am cum. Cateodata am impresia ca e mai puternic decat mine si ca o sa ma doboare. Si eu nu sunt asa. Eu nu tin atat de mult rau in mine. Nu pot, nu-mi sta in fire. Incerc orice sa scap de el si nu reusesc. Ba, din contra, e tot mai puternic.  Ma chinuie ca dracu. Ma face sa vreau sa tip, sa ma bat, sa ma cert, iar sa urlu. Ma transforma in altceva.

Cum sa dai timpul inapoi

Stau la biroul meu de acasa, la biroul la care n-am mai stat de al dracu’ de mult timp. E biroul la care, in generala, mai incercam sa-mi fac temele si la care, in liceu, doar stateam, incercand sa fac orice numai teme nu. E 25 februarie, dar e cald ca o zi de 10 mai. O aiureala, in sensul bun!

Sunt acasa, in Tr. Severin. Am iesit cu treaba in oras. N-am mai luat masina, am iesit pe jos, era prea frumos. Am mers pe strada unde e scoala mea, unde am lasat vreo 8 ani din viata. Am trecut pe langa ea. Afara erau parinti care isi asteptau copiii cu ghiozdane mari. I-am ocolit ca sa nu tulbur frumusetea firescului situatiei.

M-am intors in timp! Incredibil sentiment! Merg in continuare pe strada. Sunt si alte scoli invadate de termopane care ascund, cu nesimtire, galagia copiilor care se bucura de pauza. Am trait, pe rand, fiecare moment in care am trecut pe acolo, in trecut.

S-a eliberat hormonul fericirii. Trec pe langa vechiul magazin de unde imi cumparam muzica acum mii de ani. simt dintr-o data nevoia sa imi cumpar muzica. Parazitii si Bob Marley. Nu ma intelegeti gresit! Asta trebuia sa cumpar! Acolo era aceeasi tanti. Dintotdeauna e acolo!

Merg pe strada aia inchisa, transformata in parc. Sunt impertinent de multi copii. Si ma bucur ca nimeni nu ma mai recunoaste de la televizor. Sunt deja 4 ani de cand nu mai fac emisiunea si pot merge in voie, generatia asta nu ma mai stie!

Ajung acasa. Am, din nou, 17 ani neimpliniti! Imi las ghiozdanul, nu ma schimb, ma duc direct la masa, mama a gatit ceva bun si se pregateste sa mearga la cabinet. Mananc si ma bucur ca pleaca, ca pot dormi si eu, n-o sa ma mai bata la cap sa-mi fac temele. E o zi in care stiu ca n-o sa-mi fac temele pe maine si deja imi planuiesc ca o sa le copiez in pauza de dinainte de la Andreea, Georgiana, eventual Alina. Si ma rog in gand sa nu ma scoata iar la mate la tabla. Am chiulit de la chimie azi, dar fac eu rost de scutire. Am stat prin parc cu Beatrice, Popeasca si tampita de Catalina. Andrei s-a facut bolnav si n-a venit deloc la scoala.

Si toate astea de la o floare alba, un mar si o lumanare aprinsa!

Multumesc

Lumina asta din ochii mei, pe care eu n-o vad, dar o simt, e pentru ca am aflat ca poti avea orice, atata timp cat crezi. Totul e sa crezi. Atat si nimic mai mult. Multumesc.

Mirosul copilariei mele

Azi am venit acasa. Cu trenul. Mi-am luat cu mine “Povestea tarfelor mele triste” de Marquez, sa imi ocup timpul cu ceva. Incercam sa nu mai simt oboseala si nici pe ceilalti din compartimentul prea rece, ca sa nu ma enervez. A oprit trenul, unii au coborat. Au urcat 2 bunici impreuna cu un copil de nici 2 ani. Si atunci m-a lovit mirosul lor, mirosul bunicilor, al bunicilor mei…Era mirosul oamenilor cu sufletul greu, cu mainile muncite, cu pieptul cald… Stateam si ma uitam la ei si nu imi mai puteam controla gandurile. Si dintr-o data am devenit copilul de nici 2 ani, leganat de bunica lui, bunica mea…ca sa adorm. Trageam adanc aerul drag in piept si mi-am amintit cum odata am visat ca ma vedeam pe mine la vreo 5 ani si pe bunica mea, stralucitoare si frumoasa; eram chiar acolo, dar ei nu ma puteau vedea si am cazut in genunchi si am plans. Dar realitatea de azi nu ma lasa sa cad in genunchi si sa plang. Stateam si ma uitam si simteam ca ma leagana Lumea. Am tras iar in piept aerul drag. Si mi-am amintit. Casa mare si racoroasa, multimea de carti, curtea in care imi gaseam mii de refugii. Si pe bunici. Si ma gandeam ca exact in acel moment stau impreuna intr-o camera cu lumina calda si ma asteapta. Si eu nu puteam sa fug mai repede decat trenul. Ma gandeam, in disperarea mea, ca exista cu nerusinare secunde in care nu sunt cu ei… Si ma uitam cu dragoste la copilul prea fericit si la bunicii lui cu ochii senini.

Am ajuns acasa cat de repede am putut. Am facut o baie sa spal pacatele anilor trecuti si am gonit pana la bunici.

Stateau impreuna intr-o camera cu lumina calda si ma asteptau!…

Gabi ( Gabitz(a) )

Gabitz e genul de om care ar merge pana in panzele albe cu tine. Nu poate sa refuze. Nici munca, nici betii, nici depresii, nimic. La o prima vedere, pare un om fara principii. Dar ceea ce e cel mai tare e ca principiile ei sunt atat de puternice si are o asa mare capacitate de a asculta si intelege, ca, odata ce ajungi sa o cunosti mai bine, intelegi ca trebuie s-o cunosti si mai bine!

Odata am rugat-o sa ma ajute sa ma mut. Si n-a contat ca i-am umplut masina cu toate (adica toate) lucrurile mele de stateam cu picioarele pe gem. Alta data am rugat-o sa ma ajute sa iau un televizor si n-a contat ca avea diagonala de 72 si n-avea ecran plat. M-a mai ajutat sa car aparatura din Buftea pentru o filmare…de 3 ori + ajutat la filmare + incurajat si sustinut!  Nici macar nu s-a suparat cand, la un semafor, intr-o noapte, am dat jos geamul si am inceput sa-mi bat joc de o blonda dintr-o masina care astepta la acelasi semafor. I s-a parut chiar amuzant desi, a 2a zi, in mahmureala mea, mie nu mi s-a mai parut asa amuzant… Asa ca, daca o vezi, nu-i spune sa vina sa te ajute la salvarea unei pisici dintr-un pom, ca s-ar putea sa vina!

Gabitzei ii plac filmele de groaza, benzile desenate, Tim Burton, South Park, povestile cat mai putin romanesti si tabloul nostru cu frasini/molizi.

Intr-a 8a vroia sa fie vampir, un an mai tarziu vroia sa devina cosmonaut. A luat admiterea la medicina si la regie. A ales regia. A terminat regia.

Are un simt al raspunderii mult prea mare pentru puterea mea de intelegere si e, cu siguranta, prea politicoasa!

Ce declanseaza o depresie

O farfurie sparta, un siret rupt, un bec ars. In cazul meu, un cazan explodat. E ciudat cate am strans in mine si cum se revarsa toate odata ce depresia e declansata. Uitasem. O uitasem. Uitasem chiar ca e credincioasa si nu pleaca niciodata prea departe. E parsiva. Si acum nu ma lasa. Imi revine in minte tot ce nu a fost bine sau n-a mers in viata mea. Se revarsa sub presiunea cu care a inundat si apa plina de rugina baia. Am uitat pentru o secunda si a explodat. Atat a durat. Si parca pentru prima data simt nevoia de izolare. Eu, prin fire, prin zodie, nu ma pot izola. Dar de data asta simt ca nimeni si nimic nu ma poate ajuta. Si imediat dupa ce imi spun lucrurile astea, tot ce nu a mers in viata mea imi apare, punctual, in minte. Nu mai am tigari. Si parca nu mai am nimic. Chestia asta cu scrisul ar trebui sa ajute, dar sa fie a dracu, ca nu ajuta deloc! Zau ca nu mi-era dor sa plang! Dar ce sa-i faci, nu mai am tigari si instalatorul vine abia maine dupa masa.

Apa plina de rugina a ramas pe jos, pana in hol. Doar ca acum s-a racit.

Cada parca e o ceasca mare de cafea care asteapta sa fie ghicita.

Mirosul…miroase a mormant frumos impodobit.

Lucia

Despre Lucia se spune ca, atunci cand o cunosti, nu o sa-ti prea placa. La mine a fost exact invers. A fost cea care mi-a placut cel mai mult din tot grupul respectiv, compus exclusiv din oameni faini. Oameni faini = ardeleni, pasionati de arta buna, in toate felurile, traind intr-o lume dureros-boema, cu idealuri inalte, incapatanati si ambitiosi. Din tot grupul numai eu si Steve eram outsideri. Eu eram din Oltenia si Steve din Pasadena, California, USA. Ideea e ca ne-am integrat, ne-am cunoscut, ne-am imprietenit si am trait niste zile de care iti amintesti toata viata la Sibiu, apoi la Paltinis. Ne-am simtit asa…cam ca Noica… O experienta pe care orice om mai “sensibil”( ca sa nu zic artist) ar trebui sa o aiba. Pe atunci, eu numai ce intrasem la facultate, Lucia si Steve erau impreuna de putin timp, Anca renuntase la o scoala de actorie din Germania si se pregatea pentru admiterea la UNATC.

Intre timp, Anca e in ultimul an de facultate, eu la fel, Lucia e in Los Angeles la o scoala de fotografie.

Pustiu, teracota, Tom Waits si ultimele poze ale Luciei…

Ramona (Ra)

Marea dezamagire a vietii lui Ra e ca nu e geniu. Apoi urmeaza celelalte. Ceea ce nu stie ea e ca ea, de fapt, e geniu. Nu geniu in sensul in care isi utilizeaza mai mult de 5-6% din creier pentru implinirea stiintei, a filosofiei, a artei… Geniu in sensul ca stie sa traiasca. E si asta o stiinta, o filosofie sau o arta. Stie sa asculte, stie sa planga cu cineva, stie sa isi asume responsabilitati si stie ce e bine si ce e rau. Vrea intotdeauna sa faca bine si asta o face inteleapta si matura. Stie sa isi poarte palarioara rosie si margelele. Danseaza charagios si nu ii pasa. Cand lucram si eu in acelasi loc cu ea, daca cineva o supara, venea la mine in birou si incepea sa povesteasca plangand cat de rea e lumea. 

La plaja, se aseaza punctual dupa soare si nu conteaza daca e singura care sta aiurea, cu capul la picioarele celorlalti si cu picioarele la capul celorlalti.  Daca o faci sa rada, iti multumeste ca ai facut-o sa ii treaca tristetea.

Vorbeste despre ea cu “ea”, adica nu prea foloseste pronumele personal de persoana I singular si asta e al naiba de amuzant. Mai ales cand spune “ea e trista”. Si n-ai cum sa nu razi, chiar daca ea atunci chiar e trista. Daca o vezi, te gandesti ca cineva ca ea n-are cum sa fie trist. Si, cu toate astea, are tristetea oamenilor mari.

Ar fi pacat sa n-o cunosti pe Ra…

Printre fumuri si aere

Printre fumuri si aere. In locuinta noastra boema au loc discutii elevate. Padre vrea din nou sa duca discutia in directia lui. Metoda: se contrazice cu toata lumea. Acuma imi zice sa scriu eu acolo, adica aici, sa va zic sa va duceti pe blogul lui. Blogul lui inseamna niste fotografii. Forografiile lui, nu alte fotografii. Fotografii bune, alb negru, cu atmosfera, mai multe atmosfere, fotografii care canta, vibrand. Nu fac misto, chiar sunt bune. Acuma Padre tachineaza.

Intr-o seara vorbeam despre salvarea balenelor de pe peretii paharului din plastic plin cu bere. Si pentru ca nu sunt balene in Marea Neagra, asa ca ajungem sa salvam delfinii de pe peretii paharului din plastic plin cu bere. Berea fiind oceanul, pardon, Marea Neagra. Balenele, respectiv delfinii, erau petele de spuma din interiorul paharului. Am salvat vreo cativa. Sprit ecologic inalt!

Intr-o alta seara ne intrebam daca intr-un tablou din locuinta noastra boema sunt foioase sau conifere. Adica sunt niste copaci pe acolo. Eu cred ca sunt foioase, mai exact frasini, Padre crede ca sunt, evident, conifere, mai exact, molizi. Padre gesticuleaza si exemplifica aratand spre tablou cu un picior de scaun drept aratator. Eu raman la teoria mea. 60 % dintre oamenii care vin pe la noi cred ca sunt molizi.

Cand nu recita, Padre canta „Cand se coc alunele”.

Intr-o seara, lucram la un proiect pentru emisiune. Adica eu nu lucram, numai Padre cu Alex si Minola. Dintr-o data, Alex vede balonase pe ecran. Padre nu vede. Minola nu vede. Vin de pe canapea sa vad daca sunt balonase. Nu erau. Vine si sora-mea din polul opus al canapelei. Nu sunt,ma, balonase, ce dracu! Alex apleaca putin ecranul laptopului. 3 balonase, unul albastru, unul roz si unul portocaliu se ivesc trufase pe ecran….

Intr-o alta seara analizam fazanul impaiat de deasupra unei usi din locuinta noastra boema. Tipul nu mai are vreo 3 pene din coada, aripa stanga ii atarna, iar eu i-am tras odata un ursulet fix in cap si acuma ciocul sau indica podeaua.

Intr-o alta seara, Padre ne-a demonstrat metafizic cum ca 1+1=3. Teoria sta in picioare! Nu pot sa o explic, ca n-am copyright. Are trebui sa incercati!Poate o sa urmeze o parte a 2a.

Pana atunci, instrumentele stau aruncate pe un caiet cu coperti groase, pe care scrie insistent „Gandeste liber!”. Da, maaa, da, nu vezi ca asta fac!!!

One Treeee Hiiiiiill (spus asa…gen…Yaaaahoooo)

Sa va explic care e treaba cu ONE TREE HILL. E un teenage drama cu iz de telenovela facut de cei care stiu cel mai bine sa faca hamburgeri, bombe atomice si seriale. De ce zic ca are iz de telenovela? Pentru ca toti cei de acolo sunt absofuckinglutely PHAT ( as in Pretty Hot and Tempting).  Adica, atunci cand l-am intrebat pe celebrul producator de telenovele din Mexic, Jose Alberto Castro (parca asa il cheama), ce conteaza mai mult, aspectul fizic sau talentul actoricesc, mi-a raspuns, mai pe ocolite, ca aspectul fizic. Cam asa e si aici.

Ma opresc numai asupra a 2a aspecte ale serialului, ca sunt deja la seria a 3a si daca ar fi sa le iau punctual pe toate n-as mai apuca sa vad azi niciun episod.

Primul aspect, ala pozitivu’, e ca soundtrackul e foarte bun. Cateva exemple: Travis, Maroon 5, Jimmy Eat World, Sheryl Crow, N.E.R.D.  Asa ca ODC-uiti-l cat puteti!

Al doilea aspect, ala mai putin pozitivu’ si ironicu’, e personajul principal Lucas Scott. Evident, Lucas e idealul oricarei fete incepand de la 12 ani. Lucas e atat de sensibil, incat pana si atunci cand bea apa il doare. Il doare de parca ar avea o ranga pe gat. Il doare si cand alearga sau cand spune 2 cuvinte. Pe om il doare! Apoi, mai are o problema, pe care eu o identific ca fiind reumatism. Adica, atunci cand imbratiseaza pe cineva, si, halal, imbratiseaza de-i vine rau (pe ma-sa, pe prietena lui, pe prietena cea mai buna a prietenei lui, pe prietena lui din copilarie care e nevasta lu’ fra-su, pe mama lu’ fra-su care nu e aceeasi cu ma-sa - ahaaa, iz de telenovela), cum spuneam, cand imbratiseaza pe cineva, incheieturile mainilor lui sunt atat de inclestate incat ne dam seama din nou cat e de sensibil. Anyway, in general, omul are o atitudine din asta sensibiloaso-chircito-machoidiana. E o struto-camila, stiu, dar il face interesanto-repulsivo-contagios.

Cat despre mine… sunt la ep 13 din sezonul 3 si am si sezonul 4 si ma tot uit. Ale naiba reflexe neconditionate!

Pe “Coffee & Cigarettes” by Michelle Featherstone sau pe “For Blue Skies” by Strays Don’t Sleep, va las sa patrundeti in ochii adanci ai Lucas-ului.